O mamă își trimite copiii flămânzi la școală și zâmbește.
Nu cere nimic. Nici bani, nici haine, nici mâncare.
Muncește cu ziua prin sat, doar ca să le poată pune o pâine pe masă.
Guvernul nu o vede. Pentru ei, ea nu există.
Pentru ei, e doar o cifră într-un raport despre „sărăcie extremă”.
Pentru ea, 200 de lei înseamnă minune.
Pentru ea, un pachet de detergent e lux.
Are doi copii. I-a învățat să se crească unul pe altul, cât timp ea muncește.
Nu se plânge. Nu acuză. Doar speră să vină o zi mai bună.
Asta e România adevărată — nu cea din vile, ci cea din satele uitate.
Unde oamenii trăiesc cu puțin, dar cu mai multă demnitate decât toți cei care ne conduc.
