Mi se spune mereu că ridic prea mult tonul în filmările mele. Că sunt prea nervos, prea revoltat.
Dar vă întreb: Cum să stau liniștit când 3 din 5 copii merg flămânzi la școală, cu stomacul gol și cu ghiozdanul aproape gol?
Cum să stau liniștit când 3 din 5 pensionari sunt obligați să aleagă, în fiecare lună, între medicamente și mâncare? Când bătrânii noștri își rup pastilele în două ca să le ajungă?
Cum să stau liniștit când oamenii care muncesc cinstit, de dimineață până seara, sunt umiliți de pensionarii speciali, care iau zeci de mii de lei pe lună pentru că au avut funcții la stat?
Cum să stau liniștit când profesorii sunt plătiți de ONG-uri ca să le spună copiilor noștri că Dumnezeu nu există, că familia nu contează și că rădăcinile lor trebuie uitate?
Cum să stau liniștit când spitalele se prăbușesc, când aparatura este mai veche decât pacienții pe care îi tratează și când lipsesc medicamentele esențiale, dar găsim bani pentru contracte umflate și pentru străini?
Cum să stau liniștit când România este vândută bucată cu bucată, când terenurile agricole ajung pe mâna corporațiilor străine, iar românii sunt obligați să plece să muncească prin alte țări?
Cum să stau liniștit când facturile cresc, taxele cresc, prețurile cresc… dar salariile rămân la fel, iar promisiunile politicienilor sunt doar minciuni reci?
Cum să stau liniștit când văd atâta nedreptate, sărăcie și umilință?
Nu pot! Și nici nu vreau să stau liniștit. Pentru că tăcerea înseamnă complicitate.
Dacă vocea mea e prea tare, e pentru că vreau să acopăr zgomotul minciunilor lor. Dacă tonul meu e prea ridicat, e pentru că vreau să trezesc o țară adormită.
România nu are nevoie de oameni liniștiți. România are nevoie de oameni care să strige adevărul, oricât de incomod ar fi!
