Există generații care au trăit marile schimbări ale istoriei. Generații care au trecut prin războaie, prin revoluții sau prin transformări radicale. Dar există și generații care au trăit o schimbare mai puțin vizibilă. O schimbare fără zgomot. Fără un moment precis de început. Fără un an pe care să îl poți indica într-un manual de istorie.
Este generația care a crescut între sat și oraș.
Generația care a plecat dintr-o lume fără să ajungă complet în alta.
Pentru mulți dintre noi, copilăria a avut miros de pământ, de fân proaspăt cosit, de lemn ars în sobă și de drumuri prăfuite care duceau spre casele bunicilor. Am crescut într-o lume în care oamenii aveau timp. Timp să vorbească. Timp să se oprească. Timp să își cunoască vecinii.
Apoi am descoperit orașul.
Un loc în care lucrurile se mișcau mai repede. În care oamenii mergeau grăbiți și păreau să aibă mereu o destinație. Un loc în care oportunitățile erau mai multe, dar liniștea era mai puțină.
La început, diferența părea fascinantă.
Clădiri mai mari.
Magazine mai multe.
Străzi aglomerate.
O lume care părea să ofere mai mult din toate.
Dar, după entuziasmul primelor descoperiri, apărea și o senzație ciudată. Sentimentul că aparții doar pe jumătate fiecărei lumi.
La sat, începeai să vezi lucrurile altfel decât înainte. Nu mai erai copilul care accepta totul fără întrebări. Începeai să observi problemele, lipsurile și diferențele.
La oraș, însă, rămâneai cel venit din altă parte. Nu aveai naturalețea celor care crescuseră acolo. Nu împărtășeai aceleași experiențe și nici aceeași perspectivă asupra vieții.
Și astfel apărea o generație nouă.
O generație care nu mai aparținea complet satului, dar care nu devenise nici pe deplin urbană.
O generație care învăța să trăiască între două lumi.
În acea perioadă au început să apară și primele diferențe vizibile între oameni. Unele familii prosperau. Altele rămâneau în urmă. Unele case se transformau. Altele îmbătrâneau odată cu proprietarii lor.
Pentru prima dată, comparațiile deveneau parte din realitate.
Nu mai era vorba doar despre sat și oraș.
Era vorba despre șanse diferite.
Despre destine diferite.
Despre oameni care porneau din același loc și ajungeau în lumi complet diferite.
Tot atunci a apărut și ideea care avea să marcheze România următoarelor decenii: plecarea.
La început era doar un gând.
„Poate plec și eu.”
„Poate în altă parte este mai bine.”
„Poate aici nu mai există viitor.”
Nu erau încă decizii. Erau doar întrebări rostite timid. Dar aceste întrebări aveau să schimbe destinele a milioane de români.
Privind astăzi în urmă, îmi dau seama că acea perioadă a reprezentat începutul unei rupturi profunde. Nu o ruptură politică. Nu una administrativă. Ci una culturală și socială.
România începea să se împartă între lumi diferite.
Între cei rămași și cei plecați.
Între tradiție și modernitate.
Între comunitate și individualism.
Între liniștea satului și agitația orașului.
Poate că tocmai atunci s-a născut una dintre cele mai importante întrebări despre România contemporană.
Nu întrebarea unde mergem.
Ci întrebarea cine devenim.
Pentru că o țară nu se schimbă doar atunci când își schimbă guvernele sau instituțiile.
O țară se schimbă atunci când oamenii ei încep să privească lumea diferit.
Iar România ultimelor decenii este, poate mai mult ca oricând, o țară aflată între două lumi. O țară care încă încearcă să găsească un echilibru între ceea ce a fost și ceea ce își dorește să devină.
