Uneori, o carte nu începe cu intenția de a deveni o carte. Nu pornește de la un plan editorial, de la un contract cu o editură sau de la dorința de a publica un volum. Uneori începe cu o întrebare.
Așa s-a întâmplat și cu „România… spune-mi dacă mai ești”.
La început, nu îmi propusesem să scriu o carte. Îmi doream să construiesc un spectacol de teatru. Un one man show simplu, în care un singur actor să urce pe scenă și să vorbească despre lucruri pe care le simțim cu toții, dar pe care le rostim prea rar. Despre copilărie. Despre credință. Despre dezamăgiri. Despre speranță. Despre România.
Îmi imaginam o scenă aproape goală. Fără decoruri impresionante. Fără efecte speciale. Doar un om și o poveste. Doar o voce care încearcă să pună în cuvinte întrebările unei generații.
Pe măsură ce scriam, am descoperit însă că povestea nu încăpea într-un spectacol. Fiecare amintire deschidea o altă amintire. Fiecare întrebare genera alte întrebări. Textul creștea și cerea mai mult spațiu.
Am început să scriu despre copilăria petrecută la țară, despre bunica mea și despre lumea simplă în care am crescut. Despre satele care se golesc încet și despre oamenii care pleacă. Despre profesori care au încercat să schimbe destine. Despre credință, despre mass-media, despre politică și despre felul în care toate acestea influențează viața de zi cu zi.
La un moment dat, am înțeles că nu mai scriu pentru o scenă. Scriam despre o țară.
Nu despre România din statistici și rapoarte, ci despre România trăită. România văzută prin ochii unui copil crescut la sat, devenit mai târziu actor, jurnalist și observator al unei societăți aflate într-o continuă transformare.
Această carte nu este o analiză politică, deși politica apare inevitabil în paginile ei. Nu este nici autobiografie, deși multe dintre întâmplări pornesc din experiențe reale. Este, mai degrabă, o conversație. O conversație despre ceea ce am fost, despre ceea ce suntem și despre ceea ce am putea deveni.
Am scris această carte pentru că simțeam că există lucruri care trebuie spuse. Lucruri despre care vorbim prea puțin. Despre dorul de acasă. Despre comunitățile care dispar. Despre oamenii care rezistă în tăcere. Despre speranțele care încă nu au murit.
Dincolo de toate temele abordate în volum, rămâne însă o singură întrebare. O întrebare simplă, dar care m-a urmărit ani de zile și care a devenit titlul acestei cărți:
România… mai ești?
Nu pretind că am găsit răspunsul definitiv. Poate că nici nu există unul. Dar cred că răspunsul se găsește în oamenii care continuă să creadă în această țară, chiar și atunci când sunt dezamăgiți. În cei care aleg să rămână. În cei care pleacă, dar nu uită. În cei care păstrează vie o identitate care pare uneori amenințată de uitare.
Această carte este căutarea acelui răspuns. Iar dacă ea va reuși să provoace o reflecție sinceră, o amintire sau o conversație între oameni, atunci și-a îndeplinit menirea.
